Articol · Diaspora

Viața între două țări

De ce viața în străinătate poate durea chiar și atunci când merge bine și ce te poate ajuta.

Întreabă-i pe cei mai mulți dintre cei care au plecat din România cum le merge și vei auzi o variantă de „bine, chiar bine”. Serviciul e bun sau destul de bun. Locuința e caldă. Copiii, dacă sunt copii, vorbesc două limbi. Și totuși, într-o duminică seara sau pe drumul de întoarcere de la aeroport, ceva doare într-un fel greu de explicat oricui, inclusiv ție.

Acest articol este despre durerea aceea: de unde vine, de ce este atât de frecventă și de ce merită mai mult loc decât îi dăm de obicei.

O pierdere care nu arată ca o pierdere

Când ne gândim la pierdere, ne gândim la ceva clar: un deces, o despărțire, un loc de muncă pierdut. Plecarea dintr-o țară nu e așa. Nu a murit nimeni. Oamenii și locurile sunt încă acolo, la un zbor distanță. Tu ai ales să pleci, adesea din motive bune. Așa că doliul nu are un loc evident în care să se așeze.

Psihologii numesc uneori acest tip de experiență o pierdere ambiguă: ceva s-a dus și, în același timp, nu s-a dus. Pierzi varianta de zi cu zi a părinților, prietenii care te cunoșteau de la douăzeci de ani, strada pe care o puteai parcurge cu ochii închiși, ușurința de a fi înțeles fără efort. Nimic din toate acestea nu dispare, dar nici nu mai este cu adevărat al tău.

Pentru că pierderea este ambiguă, și trăirile sunt la fel. E obișnuit să simți recunoștință și tristețe în același timp, ușurare și vinovăție, să te simți acasă și nelalocul tău. Mulți își spun că nu au dreptul să sufere, pentru că și-au dorit asta. Gândul acesta împinge de obicei trăirile în subteran, în loc să le facă să dispară.

Două case sau niciuna

După câțiva ani în străinătate, mulți observă că s-au schimbat în feluri pe care familia nu le vede de-a binelea. Gândești altfel despre muncă, despre bani, despre relații. Apoi mergi în vizită acasă și descoperi că și acasă s-a schimbat, fără tine. Discuțiile care erau ușoare au nevoie acum de grijă. Prietenii au glume noi pe care nu le mai prinzi.

Limba adaugă încă un strat. Unii simt că sunt o persoană puțin diferită în fiecare limbă: mai încrezători într-una, mai tandri în cealaltă. Trăirile simțite prima dată în română pot fi greu de atins într-o a doua limbă, iar experiențele noi pot avea cuvinte doar în limba în care trăiești acum.

Întrebarea „unde e acasă?” nu are de multe ori un răspuns curat. Nici nu are nevoie de unul.

Vinovăția față de părinți

Pentru mulți români din străinătate, partea cea mai grea nu este propria viață, ci viața părinților. Părinții îmbătrânesc la distanță. Un telefon despre o vizită la spital poate tulbura o săptămână întreagă. Există și întrebarea pe care nimeni nu vrea să o rostească: ce se întâmplă când vor avea nevoie de mai mult ajutor decât poate oferi o vizită de două ori pe an?

Vinovăția este de înțeles aici. Este adesea un semn de iubire și de responsabilitate, nu dovada că ai greșit ceva. Dar vinovăția care nu este niciodată spusă se poate transforma în iritare, în vizite tensionate sau într-un zumzet permanent de îngrijorare. Să o numești și să privești ce poți face realist și ce nu, o face de obicei mai ușoară.

Când se vede în cuplu

Partenerii se adaptează rar la o țară nouă în același ritm. Unul poate găsi repede de lucru și prieteni, în timp ce celălalt se simte blocat acasă. Unul poate vrea să rămână definitiv, iar celălalt numără anii până la întoarcere. Dacă unul dintre parteneri nu este român, poate apărea o tensiune mai tăcută: senzația că o parte din tine nu poate fi împărtășită pe deplin.

Aceste diferențe nu sunt semnul că relația eșuează. Sunt mult de dus și ies adesea pe căi ocolite, sub forma unor certuri despre cu totul altceva. Am scris mai multe despre asta în Aceeași ceartă, pe teme diferite.

Ce te poate ajuta

  • Lasă ambele lucruri să fie adevărate. Te poți bucura că ai plecat și totuși să-ți fie dor de ce ai lăsat în urmă. Niciuna dintre trăiri nu o anulează pe cealaltă.
  • Numește pierderile. Fă o listă, chiar și doar în minte: oamenii, locurile, obiceiurile și versiunile tale care îți lipsesc. Pierderile numite se duc mai ușor decât cele care rămân vagi.
  • Păstrează câteva fire. Mâncare, muzică, un telefon săptămânal, o tradiție păstrată în felul tău. Ritualurile mici ajută cele două părți ale vieții tale să se simtă legate, nu rupte.
  • Vorbește cu oameni care înțeleg. Cei care trăiesc și ei între două țări înțeleg adesea fără explicații.
  • Observă când e mai mult decât dor de casă. Dacă tristețea, anxietatea sau lipsa somnului durează de câteva săptămâni sau îți afectează munca și relațiile, merită să vorbești cu cineva.

Să vorbești despre asta în limba ta

Unele lucruri se spun mai ușor în limba în care le-ai simțit prima dată. Pentru mulți români din străinătate, terapia în română este primul loc în care nu trebuie să se traducă și nici să explice contextul. Pentru alții, engleza se simte mai sigură pentru unele subiecte, iar a le amesteca pe amândouă este, de asemenea, în regulă.

Dacă ceva din toate acestea îți sună cunoscut, poți citi mai multe despre terapia pentru românii din străinătate sau poți lua legătura cu mine pentru o conversație introductivă gratuită.

Întrebări despre viața în străinătate

E normal să-ți fie dor de casă după mulți ani în străinătate?

Da. Dorul de casă nu scade întotdeauna cu timpul. Revine adesea în momentele de cotitură: o naștere, o boală în familie, o zi de naștere sau clipa în care îți dai seama că ai trăit deja în străinătate mai mult decât te așteptai.

E nerecunoștință să sufăr, din moment ce am ales să plec?

Nu. Faptul că ai ales ceva nu înseamnă că nu te costă nimic. Poți simți recunoștință pentru viața din străinătate și totuși să plângi ce ți-a luat.

Mă poate ajuta terapia dacă mă gândesc să mă întorc?

Da. Terapia nu va lua decizia în locul tău, dar te poate ajuta să înțelegi ce înseamnă fiecare variantă pentru tine și să desparți ce vine din vinovăție sau din frică de ceea ce îți dorești cu adevărat.

Acest articol oferă informații generale și nu înlocuiește terapia sau sfatul medical. Dacă ești în pericol sau în risc imediat, sună la numărul local de urgență (112 în Uniunea Europeană).

Pregătit să faci primul pas?

Începe cu o conversație introductivă gratuită de 30 de minute: un spațiu fără presiune în care poți pune întrebări și vedea dacă simți că putem lucra împreună.

Programează o conversație introductivă gratuită